Păianjenul care se castrează singur: ce rost are acest comportament ciudat?

Auto-emascularea (auto-castrarea) după un unic episod de împerechere a fost observată la cca. 30 de specii de păianjeni. Încercând să explice rostul acestei caracteristici comportamentale, un grup de cercetători de la Academia Slovacă de Ştiinţe şi Arte, conduşi de Matjaž Kuntner, a studiat o specie de păianjen-monedă, Herennia multipuncta, care trăieşte în zonele tropicale din sud-estul Asiei.

„Viaţa amoroasă” a unui mascul al acestei specii pare mai curând o luptă traumatizantă. În primul rând, trebuie să se împerecheze cu o femelă mult mai mare (de 4 ori mai mare ca el – vezi foto) care l-ar putea ataca şi mânca. Apoi, trebuie să facă tot posibilul pentru a-i pe rivali ţine departe de femela respectivă – lucru extrem de important în lumea păianjenilor, deoarece mai mulţi masculi pot fertiliza acelaşi lot de ovule ale femelei; prin urmare, un mascul care s-a împerecheat cu o anumită femelă trebuie să-i împiedice pe alţii să facă acelaşi lucru, dacă vrea ca genele sale să aibă un avantaj, să fie transmise în număr cât mai mare generaţiei următoare.

• 1 din 10 copii, victimă a violenței în primele două luni ale anului școlar
• Unde au dispărut grădinițele de stat din România?

Matjaž Kuntner e de părere că, oricât de ciudat ar părea, în aceste condiţii păianjenii „eunuci” ar putea avea un avantaj asupra semenilor lor necastraţi. Auto-castrarea ar fi, astfel, un mecanism adaptativ care ar conferi păianjenilor castraţi un avantaj în lupta pentru succes reproductiv.

Păianjenii-monedă masculi produc o cantităte de spermatozoizi suficientă doar pentru o singură împerechere. Odată realizată împerecherea, palpii genitali (cele două organe sexuale implicate în transferul spermatozoizilor în corpul femelei) nu mai sunt de folos. Ele pot reprezenta până la 10% din masa corpului păianjenului, aşa că renunţarea la ele îl face pe acesta mai mobil, mai agil, mai apt să se lupte cu alţi masculi pentru a-i îndepărta de femela cu care s-a împerecheat. Prin urmare, păianjenul mascul îşi îndepărtează singur – printr-o muşcătură – aceste organe. Kuntner numeşte acest fenomen complex „o formă extremă de monogamie”, care există, de altfel, în alte variante, şi la alte specii de păianjeni. Kuntner şi colegii săi arătaseră, într-un studiu anterior, că la o altă specie de păianjen organele genitale mascule se rup în cursul acuplării, iar acest fapt face din masculii respectivi paznici mai eficienţi ai femelelor împotriva masculilor concurenţi.

În acest nou studiu, asupra speciei Herennia multipuncta, ei au  încercat să afle mai multe despre avantajele acestui comportament autodistructiv. 

Păianjeni masculi au fost lăsaţi să se împerecheze cu femelele (şi să se auto-castreze după aceea), după care cercetătorii au comparat comportamentul păianjenilor „eunuci” cu cel al masculilor din aceeaşi specie care nu se împerecheaseră niciodată şi aveau organele genitale intacte.

Au constatat că păianjenii care, după împerechere, rămăseseră fără unul dintre palpii genitali sau fără amândoi erau mult mai energici şi mai agresivi decât masculii „intacţi”: stăteau mult mai aproape de femele şi îşi atacau mai agresiv rivalii, comparativ cu concurenţii lor care nu se împerecheaseră.

E posibil, spun cercetătorii, ca însăşi acuplarea să mărească agresivitatea masculilor; la urma urmelor, un mascul care nu s-a împerecheat nu prea are motive să păzească o anumită femelă de rivali. Dar e aproape sigur că, în realitate, actul castrării amplifică motivaţia şi agresivitatea masculilor. De vreme ce un mascul al acestei specii nu are decât o singură şansă în viaţă de a-şi transmite genele, face tot ce poate pentru a-şi spori la maximum şansele. 

În acelaşi timp, această strategie a unei acuplări unice îi ajută pe masculii de păianjen-monedă şi în alt fel: le reduce şansele de a fi mâncaţi de femele în timpul actului împerecherii. 

Sursa: New Scientist